Anunțuri cu case vechi de la țară sunt tot mai dese. Au plecat nepoții în străinătate și li se pare că nu mai are rost să țină casa bătrânească. Nu obțin bani mulți pe ea vânzând-o, nici nu-i deranjează dacă ar ține-o. Primesc doar câte un semn mic dinspre ea anual,  înștiințarea că au de plătit un impozit cât prețul a două pachete de cafea. Nu li se pare mult, au salarii bune. Atunci, de ce oare o vând? Dacă ar ști ce comoară e acolo…

   Deunăzi am intrat într-o casă bătrânească pe care nepoții unui bătrîn de 1oo de ani au vândut-o cu tot ce era în ea după ce el a murit: într-un colț, lângă vatră, copaia cioplită dintr-un trunchi de copac bătrân,  în care au fost îmbăiați copii unul după altul, în pod calupi de săpun făcut demult de mâna străbunicului lor, într-un dulăpior ciorapi împletiți de străbunica, pe o policioară o biblie veche cu dedicație pentru un dascăl din sat. Iar pe o laviță, poate cel mai de preț lucru: cosițele împletite în spic, cu fir roșu de lână, ale unei copile blonde, cosițe tăiate la vârsta coacerii ei. Mâna mumă-sii, mâna care i-a dezmierdat căpșorul copiliței la naștere, mâna care i-a împletit vreme de șapte ani cosițele cu fir roșu i-a dat și această binecuvântare a sorții de femeie, cum se făcea din bătrîni, de pe vremea părului Dochiei care și azi se mai vede despletit într-o cascadă. Cosițele de pe laviță pot fi ale bunicii, ale străbunicii, ale străstrăbunei. În bătrîni i se mai spunea și „buna”. Sunt cosițele bunei tale, nepot care le-ai vândut fără să știi de ele, cu tot cu casa bătrânească.

Cosițele bunei nu se vând, sunt comoara ascunsă a vieții tale

Tu,

cel plecat prin alte țări,

știu că ți-e bine și ți-e greu.

Ai casa ta în țara lor,

e bine și e greu.

Și an de an din țara ta

primești un semn pe care,

deși nu ai uitat-o

limba ta,

nu știi să-l mai citești

cu-o demnă întrebuințare.

Nu-ți vine semn

că un impozit de plată ai

la casa uitată de la țară.

Îți vine semn

că totuși ai

o țară.

O țară în care,

Undeva,

e-o casă veche

ce-ar putea

să-ți fie

alinare.

În ea sunt lucruri de nimic.

Oglinda

în care s-a bărbierit

străbunul tău.

În care, când s-a născut bunica ta el s-a privit

Și fericit văzutu-s-a.

Oglinda aceea e-o valoare!

Ia uite într-un colț,

E o copaie

cu aspru semn de daltă.

De o atingi pe loc tu vei simți pe palma ta

asprimea mâinii muncite de la plug

ce pielea fină a copiilor spăla,

cu mângâiere caldă.

Vezi colo între păienjeni,

o mică sclipitură?

E iglița

Ce-ar vrea să faci o întorsătură în timpuri

când străbuna ta

țesut-a ciorapi

să fie moi în bătătură.

La vatră ți se pare că e de mult stins focul.

Dar ia privește colo.

E-un găvan

pe mărginile căruia e albă încă făina

și miroase a pită

și a speranță multă

și a cuminecătură îndumnezeită.

Crescut-au străbunii tăi

din marginile vremii

cu-n bob dintr-o țărînă udată cu sudoare

ca tu să pleci cu norii

în locurile-n care

cad ploi peste meleaguri

unde-amintirea doare.

De vrei ca amintirea

mană cerească

să-ți fie

străbunilor păstrează

fericirea

de la a lor nuntă

încă vie!

Nu vinde casa toată

de la străbunii tăi.

Ștergarul alb de nuntă

al împletirii lor

să-l ai

pe oriunde-ai merge

ca un alint de dor.

Nu vinde casa toată

de la străbunii tăi.

Șuvițele-aurite

ale prunciei lor

să-ți fie

pe oriunde-ai merge

lumină-n al tău zor.

Nu vinde casa toată

De la străbunii tăi.

Însingurarea-i neagră

acesta-i semnul lor

să-l simți

pe oriunde-ai merge

când rădăcinile îți mor.

Alexandru Căutiș