Educatie in timpul liber.

I

Era pe la sfârșitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineața, acceleratul de Varșovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atât de groasă, încât lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea desluși nimic la zece pași. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă comparti­mentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca după o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi când ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor.

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se treziră aşezaţi faţă în faţă, lângă aceeaşi fereastră, doi călă­tori – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbrăcaţi şi fără bagaje, amîndoi având o figură destul de plăcută şi, în sfârșit, amândoi dor­nici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciudăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întâmplarea îi pusese astfel faţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varşovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era scund şi îndesat: avea părul creţ, bătând în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zâmbet insolent, sfidător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucâtva partea de jos a obrazului, atenuând asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se arăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverică a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tânărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frământat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea câtuși de puţin nici cu zâmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoșmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nopţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decât o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinu­turile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-şi pun măcar ipoteza unei călă­torii pe o distanţă atât de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu făcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tânăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statură, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tânărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. în mâini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de făcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schițând acel zâmbet ironic prin care unii oameni îşi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor.

– Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mișcând din umeri.

– Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi când te gândești că nu-i decât vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem.

– Vii din străinătate?

– Da, din Elveţia.

– Fiuu! Până acolo ai ajuns?…

Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs.

Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tânărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite fără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-ade­văr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în străinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsii şi tremurături. Ascultându-l, negriciosul surise ironic de câteva ori şi la urmă pufni în rîs când la întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”.

– Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul.

– Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul roşu şi co­şuri pe obraz, având aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adevărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei!

– O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blând şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă con­trazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doc­torul meu şi-a dat ultimele economii ca să mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui.

— Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios.

— Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija întreţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate — soţiei generalului Epancin; n-am primit însă nici un răspuns, Neavând încotro, am plecat spre ţară.

— Şi la cine ai de gând să te duci?

— Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… unde s-o nimeri…

— Nu te-ai hotărât încă?

Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs.

— Te pomeneşti că tot avutul dumitale se reduce la această boc­celuţă? întrebă tânărul cel brunet.

— Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilând slujbaşul cel cu nasul roşu. Sunt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămâne perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat.

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tânărul se grăbi s-o recunoască de îndată.

— Bocceluţa dumitale ar putea să aibă totuşi o anumită impor­tanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de râs (de menţionat că stăpânul bocceluţei, văzându-i veselindu-sc atâta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să râdă şi mai tare), şi cu toate că sunt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale con­fecţionată în străinătate, totuşi… căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitale, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînțeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales când are multă fantezie.

– Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de ade­văr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gândul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta.

– Ai stricat degeaba banii pe hârtie şi mărci. Hm!… îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, l-am cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celă­lalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cât despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu relaţii, şi posesorul a patru mii de suflete…

– Aşa îl chema: Nikolai Andreevici Pavlişcev, încuviinţă tînărul. cercetându-l cu multă curiozitate şi luare-aminte pe domnul atotştiutor.

Într-un anumit mediu social întâlnești adesea indivizi din aceștia, întotdeauna bine informați, cărora nu le scapă nimic; tot neastâmpărul minţii lor iscoditoare se îndreaptă de obicei, nestăvilit, într-o singură direcţie, fireşte din lipsa unor interese sau preocupări mai importante, cum ar spune un cugetător modern. De altfel, aceas­tă „atotştiinţă” a lor se limitează la un domeniu destul de restrâns: ei știu unde are serviciu cutare sau cutare, pe cine cunoaşte, ce avere posedă, unde a fost guvernator, cu cine e căsătorit, ce zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate şi mai depărtate are, câți veri primari şi de-al doilea etc. etc… De regulă, domnii aceştia atotştiutori umblă rupţi în coate şi primesc o leafă de şaptesprezece ruble pe lună. Oamenii, a căror viaţă ei o cunosc în toate dedesub­turile, nici nu şi-ar putea explica măcar ce motive anume îi îndeam­nă să se agite astfel; şi totuşi, pentru mulţi dintre aceşti indivizi, toate informaţiile acumulate cu privire la diverse persoane, care ca volum ar echivala cu o întreagă disciplină ştiinţifică, reprezintă o adevărată bucurie, s-ar zice chiar o supremă satisfacţie spirituală.

De altfel, disciplina aceasta pare să fie deosebit de atrăgătoare, căci mi-a fost dat să cunosc numeroşi savanţi, literaţi, poeţi şi oameni politici care-şi aflaseră în ea realizarea supremelor reconcilieri şi ţeluri şi care, poate, numai datorită ei făcuseră carieră.

In timpul acestei convorbiri, tânărul negricios se uita cu o pri­vire absentă pe fereastră şi căsca întruna, având aerul omului nerăb­dător să ajungă cît mai repede la capătul călătoriei. Părea distrat, poate chiar prea distrat, trădând o stranie tulburare, care-l făcea une­ori să privească fără a vedea, să asculte fără a auzi, să râdă fără să ştie el însuşi de ce anume.

– Dacă-mi este îngăduit, cu cine am onoarea?… se adresă deo­dată domnul cel bubos tânărului blond cu bocceluţa în mâna.

— Prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, îi răspunse prevenitor cel întrebat.

– Prinţul Mîşkin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Mărturisesc că nici n-am auzit vreodată pomenindu-se acest nume, spuse cazând pe gânduri slujbaşul; adică nu-i vorba de nume; numele acesta are o vechime istorică şi se pare că-l menţionează şi Karamzin în Istoria sa, eu mă refer la persoană, în sensul că nu prea întâlnești astăzi la tot pasul prinţi cu numele de Mîşkin; le-o fi apus faima de altădată.

– Nici nu-i de mirare! reluă îndată prinţul. Acum nu mai există alţi prinţi cu numele de Mîşkin în afară de mine şi, dacă nu mă înşel, eu sunt ultimul din această spiţă. În ce-i priveşte pe strămoşii mei, mulţi dintre ei erau odnodvorţî. În schimb, tatăl meu a fost sublocotenent în armată, provenit din iuncheri. N-aş putea spune însă cum se face că şi generăleasa Epancina e o prinţesă Mîşkina, care, pe linie femeiască, se pare că e şi ea ultima în genul ei.

— He, he, he! Ultima în genul ei! Foarte spiritual! zise slujbaşul răzând.

Gluma aduse un zâmbet şi pe buzele domnului cu chica neagră. Prinţul se arătă cam surprins că a izbutit să spună un calambur, destul de nereuşit de altfel.

— Închipuiţi-vă c-am spus-o aşa, într-o doară, explică el oare­cum contrariat.

— Se-nţelege, se-nţelege, îl încuraja vesel slujbaşul.

— Dar acolo, la profesorul acela, ai urmat, cneaze, şi vreo şcoală? întrebă deodată negriciosul.

— Da… am urmat un curs…

— Uite, eu n-am învăţat nimic.

— De altfel, nici eu n-am realizat cine ştie ce mare lucru în această privinţă, spuse prinţul, ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Starea sănătăţii nu-mi îngăduia un studiu sistematic.

— Pe alde Rogojin îi cunoşti? îl întrebă tot aşa de brusc tânărul cel negricios.

— Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc aproape pe nimeni în Rusia. Pe dumneata te cheamă Rogojin?

— Da, Parfion Rogojin.

— Parfion? Nu cumva eşti din neamul acela al Rogojinilor… începu slujbaşul cu un aer important şi grav.

— Ba da, sînt chiar din neamul acela, i-o reteză grăbit şi nerăb­dător brunetul, care din capul locului nu vorbise decît cu prinţul, ignorându-l cu desăvârșire pe slujbaşul cel bubos.

— Cum adică?… exclamă slujbaşul, rămânând perplex; căscă apoi ochii mari şi, deodată, faţa îi luă o expresie de nemărginită admi­raţie, de ploconire înfricoşată. Cum, eşti chiar feciorul lui Semion Parfionovici Rogojin, om cu vază, care a decedat acum două luni, lăsând un capital de două milioane şi jumătate?

— Şi de unde ştii, mă rog, că a lăsat exact două milioane şi jumătate? îl întrerupse călătorul cel oacheş, fără a catadicsi să-i arunce măcar o privire domnului cu nasul roşu; arătând apoi spre dânsul printr-o mişcare scurtă a capului, adăugă: Ca să vezi! Nu pri­cep ce nărav au toţi ăştia de se gudură atîta şi la ce le-o fi folosind să se bage unde nu le fierbe oala, ca nişte trepăduşi?! Ce-i adevărat e că tatăl meu a dat ortul popii acum o lună, iar eu mă întorc de la Pskov acasă fără o leţcaie. Nici ticălosul de frate-meu, nici mai-că-mea nu mi-au trimis o para chioară şi nici măcar de ştire nu mi-au dat! Chiar şi cu un câine nu te porţi mai rău! O lună încheiată am zăcut la Pskov, ţintuit de friguri.

— In schimb acum pui mâna dintr-o dată pe-un milion de ruble, dacă nu şi mai mult. Doamne-Dumnezeule! strigă slujbaşul, plesnind din palme.

— Poftim, s-a mai pomenit aşa ceva? spuse înfuriat Rogojin, arătând din nou spre slujbaş cu un gest mânios. Ce te tot bagi, omu­le, că oricum nu capeţi de la mine nici o leţcaie, chiar dacă te-ai târî în patru labe înaintea mea.

— Şi am să mă târăsc, am să mă târăsc!

— Ca să vezi! dar pricepe odată ce-ţi spun: de-gea-ba! Şi o săptămână-ntreagă să ţopăi înaintea mea, tot nu-ţi dau nimic.

— Şi nici să nu-mi dai! Aşa-mi trebuie; nimic să nu-mi dai! Iar eu tot am să ţopăi. Îmi las nevasta, copiii, dar înaintea ta am să ţopăi! Acordă-mi cinstea asta, rogu-te… acordă-mi-o!

— Ptiu! făcu tânărul brunet scuipând, şi se adresă din nou prinţu­lui. Acum cinci săptămâni, cu un bagaj aproape la fel cu al dumitale, fugisem de-acasă la Pskov, la mătuşă-mea. Acolo, am zăcut doborât de febră; între timp, taică-meu s-a prăpădit. L-a lovit dam­blaua. Să-i fie țărâna uşoară, dar pe mine cât pe ce era să mă omoare în bătaie! Mă crezi, prinţe? Dacă nu fugeam, îmi venea de hac negreşit.

— Aşa de rău l-ai supărat? se minună prinţul, privindu-l de data aceasta cu multă curiozitate pe acest milionar îmbrăcat în cojoc. Faptul de a fi moştenit o avere şi milionul ca atare puteau stârni fireşte curiozitatea oricui, dar pe Mîşkin îl surprinse şi începu să-l intereseze la Rogojin cu totul altceva. De altfel şi acesta părea dis­pus să stea de vorbă cu prinţul, deşi la el dorinţa de a conversa nu pornea dintr-un imbold lăuntric, ci survenea automat, ca o tendinţă instinctivă de a-şi ostoi zbuciumul în preajma unei făpturi ome­neşti, privind-o şi pălăvrăgind, mai mult ca o destindere decât din nevoia de a-şi împărtăși gândurile. S-ar fi zis că boala de care sufe­rise nu l-a părăsit încă şi el se află şi acum într-un fel de delir prici­nuit de febră. Cât despre slujbaş, acesta, cum s-ar zice, îl sorbea din ochi pe Rogojin şi, cu răsuflarea întretăiată, prindea lacom fiecare cuvinţel ce ieşea din gura lui, de parcă ar fi fost nişte nestemate.

— S-a înfuriat rău bătrânul şi poate că avea şi de ce, răspunse Rogojin; dar necazul ăl mare mi se trage de la frate-meu. Că de la maică-mea ce pretenţii poţi avea! O biată bătrânică. Citeşte Vieţile sfinţilor, stă la palavre cu tot felul de băbuţe şi toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. El însă ar fi putut să-mi dea de ştire la timp. Las’ că ştiu eu de ce n-a făcut-o! E drept că tocmai atunci zăceam bolnav, fără simţire. Se pare totuşi că mi-au bătut o tele­gramă. Ca un făcut, a nimerit în mâinile mătuşă-mii, care de vreo treizeci de ani îşi omoară văduvia stînd cît îi ziulica de mare cu nişte scrîntiţi întru cele bisericeşti. Mai dihai ca o călugăriţă. Telegra­ma a înspăimântat-o şi, fără s-o desfacă, a dus-o la poliţie, unde zace şi acuma. Îi mulţumesc lui Konev, Vasili Vasilici, care m-a încunoştinţat printr-o scrisoare de cele întâmplate. Ticălosul de fra­te-meu, de hapsîn ce e, s-a apucat şi a tăiat noaptea toţi ciucurii de aur de pe giulgiul de brocart cu care era acoperit sicriul tatii. Cică ,,e păcat să se prăpădească atîta bănet!” Ei bine, doar pentru aşa ceva şi merită să putrezească în Siberia, numai să spun o vorbă, că asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, momîie? se-ntoarse el către slujbaş. Cum scrie în lege: profanarea de lucruri sfinte, nu-i aşa?

— Profanare, profanare, Înălţimea voastră! încuviinţă grăbit sluj­başul.

— Ajungea în Siberia pentru asta?

— Da, da, Siberia, Siberia îl păştea! Cum mă vezi şi cum te văd!

— Ei şi-or fi închipuind că mai zac bolnav, urmă Rogojin, adresându-i-se din nou prinţului, iar eu, fără să fi suflat o vorbă cuiva şi nici măcar înzdrăvenit cum trebuie, m-am suit în tren şi iată-mă acum în drum spre Petersburg. Ce-o să se mai mire frate-meu, Semion Semionîci, când m-o vedea că apar! El îşi închipuie că nu ştiu cum mă ponegrea în faţa răposatului! Recunosc că l-am înfuriat atunci pe bătrân din pricina Nastasiei Filippovna. Ce să fac, am păcă­tuit — am păcătuit!

— Nastasia Filippovna, zici? se strădui parcă să-şi amintească de ceva slujbaşul, cu o expresie servilă în ochi.

– Ia mai slăbeşte-mă, că n-ai de unde s-o cunoşti! îl repezi cu năduf Rogojin.

– Ba, să ştii că o cunosc! răspunse triumfător slujbaşul cel bubos.

– Vezi-ţi de treabă; parcă o singură Nastasia Filippovna există pe lumea asta! Tare nesimţit mai eşti, omule! Se putea să nu dau peste o lichea care să se ţină scai de mine?! adăugă el, adresîndu-i-se prinţului.

– Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaşte, se grozăvea slujbaşul. Degeaba se mânie înălţimea voastră, pentru că sunt în stare să dovedesc că am spus adevărul adevărat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din pricina căreia tatăl dumitale te-a snopit în bătăi, adică de Nastasia Filippovna Baraşkova, adevărată doamnă, ca să spunem aşa, şi în felul ei tot o prinţesă. E încurcată cu un anume Toţki, mare proprietar şi arhicapitalist – Afanasi lvanovici Toţki, membru în mai multe companii şi societăţi, şi pe chestia asta prieten la cataramă cu generalul Epancin…

– Ia te uită! făcu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O cu­noaşte cu adevărat.

– Lebedev ştie tot! Nimic nu-i scapă! De altfel trebuie să ştii, Luminăţia voastră, că eu şi pe Aleksaşka Lihaciov l-am cunoscut îndeaproape, iar după moartea tatălui său, l-am însoţit peste tot; n-a rămas un colţişor măcar unde să nu fi călcat împreună; pretutindeni l-am dus; un pas nu făcea fără Lebedev. Acuma stă la răcoare pen­tru nişte datorii, dar pe atunci a avut prilejul să le cunoască şi pe Armance, şi pe Coralia, şi pe prinţesa Paţkaia şi pe Nastasia Filip­povna; şi câte şi mai câte.

– Pe Nastasia Filippovna? Vrei să spui că ea şi cu Lihaciov… îl privi înfuriat Rogojin; până şi buzele i se învinețiseră şi-i tremurau de mânie.

– N-nici vorbă! N-n-nici vorbă! Nici vorbă de aşa ceva! – sări ca ars slujbaşul, grăbindu-se. Nici un fel de bani nu l-au putut ajuta pe Lihaciov să ajungă la ea! Nu, ea nu-i ca Armance. Doar Toţki poate că are trecere la dânsa. Nu se duce nicăieri, şi numai seara apare, în loja ei, la Teatrul Mare sau la Teatrul Francez. Ofiţerii, cît sînt ei de lăudăroşi, nu cutează nici ei să spună vreo necuviinţă, pentru că nimeni nu le-ar da crezare. Nu le rămâne decât să-şi dea cu coatele arătând spre dînsa şi să-şi şoptească: „Uite-o, asta-i Nastasia Filippovna aceea!” şi atât; altceva nu spun, pentru că nici n-ar avea ce spune.

– Aşa este, în adevăr, întări Rogojin posomorit, încruntându-şi sprâncenele. Se potriveşte întocmai cu ce mi-a spus şi Zaliojev atunci. Şi aşa s-a întâmplat, dragă prinţe, că într-o bună zi, trecând pe Nevski Prospekt, îmbrăcat într-o scurtă ponosită de-a lui taică-meu, am văzut-o ieșind dintr-o prăvălie şi urcându-se în trăsură. Parcă m-ar fi străpuns o săgeată. în clipa aceea îmi iese în cale Zaliojev. Nici nu mă puteam compara cu el: era fercheş ca o calfă de frizer, ba mai purta şi monoclu, cîtă vreme pe noi tata ne ţinea în cizme de iuft şi ne hrănea cu ciorbe de post. „Nu-i de nasul tău, îmi zice, e o adevărată prinţesă. O cheamă Nastasia Filippovna Baraşkova şi trăieşte cu Toţki. Acuma, nu ştie cum să se desco­torosească de dînsa, căci i-a venit, ghiuj bătrîn de cincizeci şi cinci de ani, să se însoare cu cea mai frumoasă fată din Petersburg.” Tot atunci, Zaliojev îmi sugeră că, dacă vreau, pot s-o văd chiar în seara aceea la reprezentaţia de balet de la Teatrul Mare, unde ea avea o lojă reţinută cu abonament. După rînduiala lui taică-meu de acasă, pas de te du la balet – te omoară în bătăi, nu alta! Dar mai puteam eu să ţin seama de toate astea?! Mă strecurai tiptil şi o ştersei pentru un ceas la teatru ca s-o mai văd o dată pe Nastasia Filip­povna; toată noaptea n-am mai putut închide ochii. A doua zi dimineaţa, răposatul îmi dă două obligaţiuni de stat de cinci la sută, a cîte cinci mii de ruble fiecare, cu poruncă spusă răspicat: „Du-te de le vinde; pe urmă treci şi achită-i lui Andreev şapte mii cinci sute de ruble, iar restul de la zece mii mi-l aduci şi mi-l predai mie în mînă; nu zăbovi, nu te abate pe nicăieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasă, te aştept.” Obligaţiile le-am vândut cu, banii i-am luat, dar la Andreev nu m-am dus, ci am intrat direct în magazinul englezesc, am ales o pereche de cercei cu briliante, fiecare aproape cît o alună. Costau cu patru sute de ruble peste cele zece mii pe care le aveam în buzunar; mi-am spus numele şi negustorul mi-a făcut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: „Aşa şi pe dincolo, ăsta mi-i păsul, du-mă, nene, direct la Nastasia Filippovna”. Pornirăm. Cum şi pe unde am mers, crede-mă, n-aş putea să spun, căci mergeam în neştire, fără să-mi dau seama ce se petrece cu mine şi nu-mi amintesc de nimic. Ştiu numai că m-am pomenit într-un salon şi a apărut dînsa ca să ne primească. De altfel, nici nu m-am prezentat, nu voiam să ştie că eu sunt acela care oferă darul, şi atunci a vorbit Zaliojev: „Din partea lui Parfion Rogojin, adică în amintirea întîlnirii de ieri, binevoiţi a-i primi”, zise el. Ea deschise cutia, se uită la cercei şi zâmbi: „Mulţumeşte-i prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui atenţie”, răspunse ea, se înclină şi se retrase. O, Doamne, de ce n-am murit în clipa aceea? Că doar în sinea mea, cînd m-am hotărât să mă duc la ea, mă gândisem: „Puţin îmi pasă; totuna, cei de acasă n-or să mă mai vadă întorcându-mă viu!” Ceea ce mi s-a părut însă deosebit de jignitor a fost faptul că bestia aceea de Zaliojev a căutat să tragă spuza pe turta lui. Cu statura mea mică şi înfăţişarea de slugoi, tăceam ruşi­nat şi nu-mi puteam lua ochii de la ea, în timp ce el, din contră, îmbrăcat ca un filfizon, pomădat, frizat, rumen, cu o cravată în carouri la gît, se tot hlizea şi se tot izmenea înainte-i, încât n-ar fi fost de mirare ca ea să-l fi luat pe el drept Rogojin. După ce ieşi­răm, îi spusei: „la seama, zic, nu cumva să-ţi intre în cap că ai putea să te bagi pe fir, ai înţeles?” „Bine, bine, dar să te văd cum te descurci în faţa lui Semion Parfionîci!” îmi răspunse el râzând. Măr­turisesc că atunci îmi venea mai degrabă să mă arunc în râu decât să mă întorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!” şi m-am întors acasă ca un becisnic.

– Vai, vai! făcu slujbaşul cutremurându-se şi strâmbându-se. Când te gândești că răposatul, nu zic pentru zece mii, dar şi pentru zece ruble, era în stare să-i vină de hac omului, trimițându-l pe lumea cealaltă, îi explică el prinţului.

Acesta se uita mirat la Rogojin, al cărui chip părea şi mai palid în acel moment.

– Pe lumea cealaltă! se strâmbă, imitându-l, Rogojin. Ce ştii tu!… Întâmplarea a ajuns numaidecît la urechile tatei; de altfel, Zaliojev îşi făcuse datoria s-o povestească pretutindeni. Taică-meu mă chemă în încăperile de sus şi, încuind uşa, mă ţinu un ceas întreg într-o buşeală. „Asta-i numai un mezelic, zise, o mică pregătire pen­tru diseară, când am să mai vin, ca să-mi iau rămas-bun de la tine în toată regula.” Şi ce crezi că a făcut bătrînul pe urmă? S-a dus acasă la Nastasia Filippovna, i-a trântit o plecăciune până-n pământ şi începu s-o implore plângând. Pînă la urmă, ea îi aduse cutiuţa cu cer­ceii şi i-o azvârli în faţă: „Ţine-ţi cerceii, bătrâne, spuse ea, dar să ştii că pietricelele astea preţuiesc în ochii mei de zece ori mai mult acuma, când ştiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca să mi-i dea în dar. Salută-l şi mulţumeşte-i lui Parfion Semionîci.” Eu, în tim­pul acela, cu voia mamei, împrumutai douăzeci de ruble de la Seriojka Protuşin şi plecai cu trenul la Pskov; ajunsei într-un hal fără de hal. Bătrânele se puseră să-mi citească pilde din Vieţile sfinţilor. Dar eu, ameţit de băutură, pornii să-mi topesc ultimii bănişori prin cîrciumi. M-au găsit a doua zi beat mort sub un gard, scuturat de friguri şi pe deasupra muşcat de cîini. Mai-mai să dau ortul popii peste noapte.

– Acu’, acu’ să vezi cum ţi-o mai jucăm noi pe încântătoarea Nastasia Filippovna! chicoti slujbaşul, frecîndu-şi mâinile. O dăm gata, la naiba cu cerceii! Ne înfăţişăm acum cu ceva mai abitir decît nişte cercei…

– Ascultă! Dacă te mai aud că spui măcar un singur cuvânt despre Nastasia Filippovna, să ştii că te iau la palme, fără să mă uit c-ai fost prieten cu Lihaciov! strigă Rogojin, apucându-l aprig de braţ.

– Dacă dai în mine, înseamnă că nu mă vei respinge! Bate-mă! Când ai dat în cineva, l-ai legat de tine pentru totdeauna… Dar mi se pare că am si sosit.

Într-adevăr, trenul intra în gară. Rogojin spusese că nu se ştie încă nimic despre plecarea lui din Pskov şi cu toate astea mai mulţi inşi îl aşteptau pe peron.

Zărindu-l, ei începură să strige şi să-şi agite căciulile în aer.

– Poftim, şi Zaliojev e aici, murmură Rogojin, care îi privea de sus cu un zâmbet triumfător şi răutăcios în acelaşi timp. Prinţe, i se adresă el deodată lui Mîşkin, nu ştiu pentru ce, dar mi-ai devenit foarte drag. Poate pentru că te-am întâlnit în asemenea clipe; dar l-am întâlnit, uite, şi pe dânsul, urmă el, arătând spre Lebedev; şi totuşi nu mi-a deşteptat nici un fel de simpatie. Să vii să mă vezi, prinţe. Îţi voi da jos ghetrele astea, te îmbrac într-o blană de jder faină; pun să-ţi facă un frac extra cu o jiletcă albă sau de altă culoare, după cum vei dori; îţi voi umple buzunarele cu bani şi… ne vom duce împreună la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii?

– Ascultă-l, prinţe Lev Nikolaevici! îl îndemnă entuziasmat şi solemn Lebedev. Nu lăsa să-ţi scape prilejul! Nu lăsa!…

Prinţul Mîşkin se săltă puţin de pe bancă, îi întinse politicos mîna lui Rogojin şi rosti cu multă amabilitate:

– Vin cu cea mai mare plăcere şi îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-o arăţi. Şi poate chiar astăzi am să trec pe la dumneata, dacă voi mai avea timp. Pentru că, îţi spun sincer, şi dumneata mi-ai plăcut mult, mai cu seamă după ce mi-ai povestit întâmplarea cu cerceii; dar şi înainte de asta mi-ai plăcut, cu toate că ai o faţă tare mohorâtă. Îţi mulţumesc de asemenea şi pentru blana, şi pentru hainele pe care mi le promiţi, căci într-adevăr, foarte curând pro­babil, voi avea mare nevoie şi de haine, şi de şubă. Cât despre bani, mărturisesc că în momentul de faţă n-am aproape nici o leţcaie.

– Bani vom avea; nici o grijă. Diseară capăt bani. Să vii neapărat!

– Bani vor fi, nici o grijă, repetă ca un ecou slujbaşul, chiar în seara asta!

– Dar în privinţa femeilor, ce ai de spus, prinţe, eşti cumva amator? Hai, zi-i — nu te sfii!

— N-u-u! Să vezi, eu… Poate că nu ştii, dar din cauza bolii mele moştenite, eu nici n-am cunoscut femeia.

– în cazul acesta, prinţe, strigă Rogojin, dă-mi voie să te socot omul blajin desprins de cele lumeşti, şi pe alde voi Dumnezeu vă ocroteşte.

— Aşa-i, Dumnezeu îi ocroteşte, întări slujbaşul.

– Iar tu să vii cu mine, conţopistule, îi porunci Rogojin lui Lebedev, şi coborâră cu toţii din tren.

Aşadar, Lebedev îşi atinsese scopul. în curând, ceata lor gălă­gioasă porni spre Voznesenski Prospekt. Prinţul trebuia să ajungă în Liteinaia. Vremea era umedă şi răcoroasă; întrebă trecătorii şi, aflând că are de făcut vreo trei verste pentru a ajunge la destinaţie, se hotărî să ia o birjă.

II

Generalul Epancin locuia în casa proprie, situată nu departe de Liteinaia, în direcţia catedralei Spas Preobrajenie. În afară de această (impunătoare) clădire, din care aproape cinci şesimi erau ocupate de chiriaşi, generalul mai avea o casă foarte mare pe Sadovaia, care-i aducea un venit apreciabil. Pe lângă aceasta, era proprietarul unei fabrici în judeţul Petersburg şi al unei moşii întinse şi ren­tabile, situată chiar în apropierea capitalei. Se ştia că într-o vreme generalul Epancin se ocupase intens de nişte concesiuni şi acum figura printre marii acţionari ai mai multor societăţi comerciale. Trecea drept un om foarte bogat, foarte ocupat şi foarte influent prin relaţiile lui. Avea darul de a se face indispensabil în anumite instituţii, în special la serviciul său. Pentru nimeni nu constituia însă un secret că Ivan Feodorovici Epancin nu avea studii şi prove­nea din copiii de trupă; acest din urmă amănunt pleda, de bună seamă, în favoarea şi spre lauda lui; totuşi, generalul, deşi un om inteligent, îşi avea şi el micile slăbiciuni – între care şi faptul că nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru. În tot cazul, isteţimea şi dibăcia lui erau de netăgăduit. Aşa, de pildă, îşi făcuse un obicei, un adevărat sistem de a nu căuta să iasă în evidenţă, de a rămâne, dacă era cazul, în umbră, neobservat; de aceea foarte multă lume preţuia la el tocmai această modestie şi faptul că întotdeauna îşi cunoştea poziţia şi locul. Şi totuşi, de-ar fi ştiut aceia care-l judecau astfel ce se petrece în adîncul sufletului acestui Ivan Feodorovici, care-şi cunoştea atît de bine locul! Deşi avea o mare experienţă a vieţii şi anumite însuşiri absolut remarcabile, Ivan Feodorovici prefera totuşi să apară mai curând în chip de înfăptuitor al gândurilor altuia decât ca un om cu idei proprii; îi plăcea să treacă drept „omul cel mai devotat”, sincer şi dezinteresat, ba chiar — ca să vezi încotro merge veacul! — drept un om de inimă, rus sadea. E drept că această din urmă postură i-a atras şi câteva întâmplări nos­time de tot, dar generalul ştia să-şi ţină cumpătul chiar şi în cele mai anecdotice situaţii. Unde mai pui că norocul îl favoriza până şi la joc: risca absolut conştient sume mari şi, departe de a-şi ascunde pasiunea pentru jocul de cărţi, i se deda cu toată plăcerea, mai cu seamă că de cele mai multe ori acesta s-a dovedit a-i fi de mare folos. Societatea în care se complăcea era destul de pestriţă, for­mată însă numai din „barosani”. De altfel, totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul putea să mai rabde, timpul ştie să rabde multe, şi toate urmau să vină cu vremea şi la rândul lor. Generalul Epancin nu avea decât cincizeci şi şase de ani. Era, cu alte cuvinte, în plină vigoare a unei vârste cînd, la drept vorbind, începe ade­vărata viaţă. Constituţia lui robustă, tenul sănătos, dinţii tari, deşi cam înnegriţi, expresia preocupată a feţei dimineaţa la serviciu, şi veselă seara la masa de joc sau acasă la Luminăţia sa – , toate astea, fără îndoială, contribuiau în chip simţitor la succesele prezente şi viitoare ale generalului şi-i presărau drumul vieţii cu trandafiri.

Generalul avea o familie înfloritoare. E drept că aici nu chiar totul era trandafiriu, în  schimb existau şi o mulţime de lucruri în jurul cărora de mult începuseră să graviteze, cu toată seriozitatea şi fervoarea, cele mai frumoase speranţe şi ţeluri ale Excelenţei sale. De altfel, există oare ţeluri mai importante şi mai sfinte decât cele părinteşti? Unde te-ai putea ancora mai bine decât în sînul familiei!

Soţii Epancin cu cele trei fiice formau o familie legată printr-o afecţiune trainică. Se însurase generalul pe când era încă tânăr loco­tenent, cu o fată aproape de aceeaşi vîrstă cu el, care nu era nici frumoasă şi nici cine ştie ce învăţată, iar toată zestrea ei se reducea la cincizeci de suflete — care, ce-i drept, constituiră temelia izbînzilor lui viitoare. Totuşi, niciodată mai târziu, generalul Epancin nu s-a arătat nemulţumit de această căsătorie prea timpurie, niciodată n-a considerat-o drept o nechibzuinţă a tinereţii exaltate; dim­potrivă, îi purta soţiei sale atâta respect, încerca de multe ori faţă de dînsa atâta sfiiciune şi teamă chiar, încât ajunse s-o iubească. Generăleasa descindea dintr-o familie nu cine ştie ce strălucită, în schimb foarte veche, familia princiară Mîşkin, şi se mândrea nespus cu stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre acei prote­guitori care au putinţă să protejeze fără să-i coste ceva, binevoi să se intereseze de căpătuirea tinerei prinţese. El îi deschise portiţa junelui ofiţer şi-i dădu uşurel un brânci pe calea norocului, cu toate că acesta nici nu prea avea nevoie să fie îmboldit; îi era de ajuns un semn, o privire încurajatoare — şi în ruptul capului, n-ar fi lăsat să-i scape ocazia! Cu unele mici şi rare intermitenţe, cei doi soţi con­vieţuiră mai bine de douăzeci şi cinci de ani într-o armonie aproape desăvârșită. Ca ultimă mlădiţă a unei familii nobile şi poate datorită şi unor însuşiri şi calităţi personale, generăleasa reuşise încă din tinereţe să-şi atragă bunăvoinţa câtorva doamne influente din înalta societate. Treptat, pe măsură ce situaţia materială şi poziţia socială a generalului deveneau tot mai prospere, ea se familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei lumi selecte.

între timp, cele trei fete ale generalului – Aleksandra, Adelaida şi Aglaia — crescură şi ajunseră la vârsta de măritiş. E drept că, după nume, nu erau decât odraslele generalului Epancin. în schimb, după mamă aparţineau aristocraţiei, aveau zestre frumoasă, tatăl lor putea spera să ajungă la cele mai înalte situaţii, iar pe deasupra – ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă – toate trei erau de o frumuseţe răpitoare, chiar şi cea mai mare, Aleksandra, care număra douăzeci şi cinci de ani împliniţi. A doua, Adelaida, avea douăzeci şi trei, iar cea mai mică, Aglaia, împlinise abia douăzeci. Aglaia era cea mai frumoasă dintre toate, şi în societate începuse să atragă atenţia tutu­ror. Dar mai era ceva: toate trei erau foarte instruite, străluceau prin inteligenţă şi talente. Se ştia că surorile trăiesc în bună înţelegere şi se ajută între ele. Se vorbea chiar de unele sacrificii materiale făcute de surorile mai mari în folosul celei mici — un adevărat idol al familiei. în societate, nu numai că nu căutau să strălucească, ci, dimpotrivă, se ţineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut învinui de trufie sau îngâmfare; se ştia însă că erau mândre şi că îşi cunosc pe deplin valoarea. Aleksandra era muziciană; Adelaida avea talent pentru pictură; şi totuşi, aproape nimeni nu ştiuse de asta şi aceste însuşiri ale lor fură descoperite abia în ultimul timp şi cu totul la întâmplare. Într-un cuvânt, toată lumea avea numai cuvinte de laudă pentru cele trei surori. Adică, aproape toată lumea, căci existau şi răuvoitori, care vorbeau cu groază despre pasiunea surorilor Epancin pentru lectură, despre acea sumedenie de cărţi pe care le citiseră. Fiicele generalului nu se arătau deloc grăbite să se mărite; ştiau să preţuiască în modul cuvenit cercurile pe care le frecventau, păstrând totuşi anumite rezerve. Faptul apare cu atât mai demn de relevat cu cît se cunoşteau veleităţile şi ţelurile pe care le nutrea tatăl lor.

Era aproape de unsprezece când prinţul sună la uşa locuinţei generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un apartament destul de modest în raport cu poziţia lui socială. Un lacheu în livrea des­chise uşa şi prinţul fu nevoit să intre în lungi tratative cu acest cer­ber, care se uita cu vădită neîncredere la dânsul şi la bocceluţa lui. În cele din urmă, după declaraţia de mai multe ori repetată că este într-adevăr prinţul Mîşkin şi că are absolută nevoie să-l vadă pe general pentru o chestiune urgentă, lacheul îl introduse într-o încăpere mică de lângă anticamera biroului şi-l predă în seama unui alt om, care îşi făcea serviciul în timpul dimineţii, anunțând per­soanele venite pentru audienţă. îmbrăcat în frac, acesta părea să fi trecut de patruzeci de ani, iar după ţinuta lui gravă şi aerul preocu­pat se putea vedea cît de pătruns era el de importanţa funcţiei sale, căci era uşier cu însărcinări speciale pe lângă cabinetul Excelenţei sale.

— Aşteptaţi în anticameră, iar legăturica lăsaţi-o aici, spuse el, așezându-se în fotoliul său cu o gravitate măsurată şi examinându-l cu o privire severă şi plină de mirare pe prinţ care, fără a-şi lăsa din mînă modestul bagaj, ocupase un scaun alături.

— Dacă-mi dai voie, am să aştept aici, în tovărăşia dumitale; căci ce rost are să rămân singur acolo?

— Aici nu se cade să aşteptaţi, fiindcă sînteţi vizitator, adică oaspe. Vreţi să vorbiţi personal cu Excelenţa sa?

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve în privinţa lui şi, neputându-se împăca cu gândul că va trebui să introducă un aseme­nea musafir, hotărî probabil să-l mai descoasă puţin.

— Da, am de vorbit cu generalul Epancin într-o chestiune… începu prinţul.

— Nu vă întreb despre ce anume vreţi să-i vorbiţi; treaba mea e să vă anunţ. Dar, aşa cum v-am mai spus, până la venirea secre­tarului, nu e cu putinţă.

Neîncrederea omului părea să crească: prea din cale-afară se deosebea acest prinţ de vizitatorii obişnuiţi, cu toate că, aproape zilnic, la o anumită oră, generalul era nevoit să primească în ches­tiuni de afaceri tot felul de oameni. Deşi se deprinsese cu asta, ba primise chiar şi instrucţiuni destul de precise în această privinţă, lacheul avea totuşi mari îndoieli în cazul de faţă, socotind probabil că prezenţa secretarului va fi absolut necesară.

— E adevărat că… veniţi chiar din străinătate? întrebă el în cele din urmă, aproape fără voie şi ezitând; ar fi vrut poate să întrebe: „E adevărat că sînteţi prinţul Mîşkin în carne şi oase?”

— Întocmai; am coborât adineauri din tren. Voiai, mi se pare, să mă întrebi dacă într-adevăr sînt prinţul Mîşkin, dar n-ai făcut-o din politeţe?

— Hm… făcu lacheul surprins.

— Te asigur că nu mint şi că n-o să ai nici o neplăcere din prici­na mea. Iar dacă mă prezint în halul acesta, cu bocceluţa în mînă, e numai pentru că în momentul de faţă mă aflu într-o situaţie nu toc­mai strălucită.

– Hm!… Vedeţi, nu de asta mă tem. Sînt obligat să vă anunţ şi o să vă primească secretarul. Afară de cazul când… Aicea-i aici… îndrăznesc să vă întreb, nu cumva aţi venit la general ca să-i cereţi vreun ajutor?…

– A, nu! în privinţa asta poţi să fii absolut liniştit! N-am să-i cer nimic.

– Scuzaţi, vă rog, dar am întrebat şi eu judecând după înfăţi­şarea dumneavoastră… Aşteptaţi să vină secretarul; deocamdată, generalul e ocupat cu domnul colonel, da’ vine numaidecât şi secre­tarul… care e în serviciu la Companie.

– Dacă e vorba totuşi să aştept mai mult, te-aş ruga să-mi spui dacă pot să fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipă şi tutun.

– Să fumaţi? îl privi cu nedumerire dispreţuitoare lacheul, nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Să fumaţi? Nu, fumatul e oprit aici; şi apoi, cum de a putut să vă treacă prin gând aşa ceva… Hm… ciudată întrebare!

– A, nu! nu m-am gândit că aş putea să fumez în camera asta; ştiu bine că nu-i permis; te rugam numai să-mi arăţi un loc unde să-mi pot aprinde pipa, pentru că am deprins acest obicei şi n-am mai fumat de trei ceasuri. De altfel, poate că ai dreptate, nu degeaba se spune: cîte bordeie, atâtea obiceie!

– Ei bine, cum să mă încumet a anunţa un om ca dumnea­voastră? mormăi aproape fără voie lacheul. Mai întâi, ca vizitator, deci ca musafir, ar trebui să staţi acum în camera de aşteptare şi nu aici cu mine; parcă mă văd tras la răspundere pentru această abatere! Sau poate aveţi cumva de gînd să rămâneți de tot la noi?… adăugă el, aruncând încă o dată o privire piezişă spre bocceluţa prinţului, care evident nu-i dădea pace.

– Ba nu, n-am asemenea intenţii. Chiar dacă mi s-ar propune, n-aş rămâne aici. Am venit numai să fac cunoştinţă cu stăpânii casei şi nimic mai mult.

– Cum aşa, să faceţi cunoştinţă? întrebă surprins şi din ce în ce mai bănuitor lacheul. Păi, nu mi-aţi spus la început că aţi venit cu anumite treburi?

– Vezi că, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Şi totuşi, aş avea, dacă vrei, şi o anumită treabă: să cer un sfat; dar întâi de toate vreau să mă prezint familiei Epancin; sînt prinţul Mîşkin, iar soţia generalului e şi ea o prinţesă Mîşkin şi noi amîndoi am fi cei din urmă descendenţi ai acestei familii.

– Vasăzică, pretindeţi acum că sînteţi şi rubedenii? sesiză, de data aceasta aproape îngrozit, lacheul.

– Şi nici asta nu s-ar putea afirma cu toată hotărîrea. Fireşte, dacă am începe să scormonim cu tot dinadinsul, o înrudire oarecare există, de bună seamă, dar e atât de îndepărtată, încât ar fi greu să dai de firul ei. I-am şi scris o dată generălesei din străinătate, dar n-am primit nici un răspuns. Şi totuşi, întorcându-mă în ţară, am socotit de a mea datorie să mă prezint. Îţi dau toate lămuririle acestea ca să-ţi împrăştii îndoielile, pentru că te văd tare îngrijorat. Anunţă că a venit prinţul Mîşkin şi însuşi numele acesta va fi cea mai bună explicaţie a scopului vizitei mele. O să mă primească — foarte bine, n-o să mă primească – nici o supărare. Deşi, nu-mi vine a crede că va refuza să mă primească; presupun că doamnei general îi va face plăcere să-l cunoască pe unicul reprezentant în viaţă al neamului său, de vreme ce, după cîte mi-a fost dat să aud, cu siguranţă ţine mult la obîrşia ei nobilă şi pune mare preţ pe spiţa princiară din care se trage.

Felul de a vorbi atât de simplu, sincer şi deschis al prinţului avu, pe cât se pare, un efect cu totul contrariu aceluia pe care ar fi trebuit să-l aibă în mod normal. Şi cu cât era mai simplu, cu atât părea mai deplasat în cazul de faţă, căci era exclus ca lacheul acesta încercat să nu-şi dea seama că o conversaţie foarte potrivită între doi oameni de aceeaşi condiţie socială devine cu totul nelalocul ei între un musafir şi un om. Şi fiindcă de obicei oamenii sînt mult mai deştepţi decât îi cred stăpânii lor, lacheului nostru nu-i rămânea decât să-şi închipuie una din două: ori că prinţul era un neisprăvit care umblă să cerşească bani, ori că e un prostănac fără pic de ambiţie, căci un prinţ deştept şi care se respectă n-ar fi stat în antreu de vorbă cu o slugă, necum să se mai şi întreţină cu ci povestindu-i despre treburile lui. Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, nu risca să fie tras la răspundere el, lacheul, anunțând un asemenea vizitator?

— Ar fi totuşi bine să treceţi în camera de aşteptare, spuse el, de data aceasta pe un ton mult mai stăruitor.

— Dacă stăteam acolo, nu puteam să-ţi dau toate lămuririle aces­tea, răspunse prinţul, rîzînd cu voie bună, şi rămâneai cu aceeaşi îngrijorare din pricina îmbrăcămintei şi a bocceluţei mele. Aşa stînd lucrurile, poate că nici nu mai are rost să-l aştept pe secretar şi te duci dumneata singur să m-anunţi?

— Nu pot să anunţ un asemenea vizitator fără voia secretarului. Apoi, chiar adineauri, Excelenţa sa a poruncit să nu las pe nimeni cât timp e ocupat cu domnul colonel; în schimb, Gavrila Ardalionîci poate să intre oricând.

— Ce este el, slujbaş?

— Cine, Gavrila Ardalionîci? Nu, e în serviciu particular, la Companie. Da’, de ce nu puneţi legăturica deoparte, uite aici.

— M-am gândit şi eu la asta, dacă-mi dai voie. Să-mi scot, poate, şi pelerina, ce zici?

— De bună seamă, că doar n-o să intraţi la el aşa-mbrăcat. Prinţul se ridică şi-şi scoase în grabă pelerina, sub care purta o haină destul de bine croită, deşi cam uzată. De-a curmezişul vestei îi atârna un lanţ de oţel, la capătul căruia era prins un ceas de argint, marcă elveţiană.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………