cry1

Era prin 2011. O prietena mi-a imprumutat o carte “foarte faina, despre care vorbeste toata lumea, trebuie neaparat sa o citesti!”.  Trebuie sa recunosc faptul ca la prima intalnire scrisul lui Charles Martin nu m-a fascinat. Deloc. Nu intelegeam ce a patit lumea din jur de toti vorbesc despre autor. Ce anume din cartea aceea trebuia sa ma captiveze si nu a reusit, si am ajuns sa renunt la ea dupa vreo 2 capitole (sau poate a fost mai devreme, nici nu mai stiu)? Am lasat-o deoparte. Nu am avut curajul sa recunosc ca pe mine nu m-a impresionat (extrem de rar las o carte neterminata), i-am tot dat tarcoale, dar citeam 1-2 fraze si o inlocuiam cu ce mai citeam eu la vremea aceea. La un moment dat am inapoiat cartea si am evitat cat de bine am stiut eu intrebari de genu’: “ti-a placut?”, “nu-i asa ca iti vine sa o citesti intr-o singura sedinta?”.

Era vorba despre Cand Greierii Plang... traducerea in limba romana a romanului ajuns pe liste precum NY Times Best Sellers si Amazon Best Sellers.

Dupa aproximativ un an (intre timp aparuse Kindle-ul in viata mea) am dat peste ceva carti la reducere pe Amazon. Din descrieri mi s-au parut interesante, asa ca am inceput sa citesc… in engleza de data asta, si nu am mai reusit sa las cartile (sau kindle-ul) din mana. Dupa vreo 2 carti de Charles Martin citite, am zis sa-i mai dau o sansa si romanului Cand Greierii Plang, in engleza de data aceasta (am mentionat deja ca nu imi place sa las lecturi nefinalizate, da? Si peste 1-2 ani tot imi aminteste constiinta de ele). Nu cred ca am citit-o intr-o singura noapte. Dar nu a rezistat mai mult de 2 nopti si, cum se intampla cu fiecare carte de-a sa, spre final si de data asta am ajuns la intrebari existentiale: “Si acum ce mai fac cu viata mea?” sau “Nu puteam sa citesc si eu mai incet, sa pastrez placerea un timp mai indelungat?”. Si atunci am inteles ca nu povestea era vinovata, ci exprimarea. Eu cred ca exista povesti care suna bine in orice limba, pe cand altele “se pierd” cand incerci sa le transcrii in alte cuvinte, ale unui alt popor. Apreciez munca traducatorilor, stiu cat de migaloasa si uneori frustranta poate fi, am beneficiat si sigur voi beneficia de multe ori de munca lor, dar am anumite preferinte, anumite gusturi pe care o traducere nu mi le poate satisface. Si nu e vina cuiva. Eu sunt problema (dar, daca eram altfel, nu mai eram eu, deci e bine asa).

Intro dimineata, intr-un orasel linistit de pe malul lacului Burton, o fetita strigand “Limonaaaaada! Limonaaaaada!” capteaza atentia unui strain. El vede mai mult decat rochita galbena fluturand in vant, intelege mai mult decat vrea sa recunoasca din cicatricea de pe pieptul fetitei. Annie, in ciuda durerii prin care a trecut pana la cei sapte anisori ai sai, in ciuda faptului ca medicii nu “vad” cum ar putea ajunge la adolescenta, ii fascineaza pe toti cei care ajung sa o cunoasca prin optimismul sau si daruind tuturor o farama din inima ei mare. Ea vinde limonada ca sa adune bani pentru operatia care ii va da o inima noua, in timp ce se roaga sa-l intalneasca, eventual pe strada sau la standul de limonada, pe dr. Jonathan Mitchell sau “fauritorul de minuni”, cum era poreclit de colegi inainte de a alege sa dispara din lumea medicala, unul dintre putinii medici care ar putea sa opereze cu succes un copil atat de mic. Annie este convinsa de faptul ca atunci cand o va vedea, dr. Mitchell va sti ca ea are nevoie de el si va voi sa o ajute.

Reese, strainul care se apropie de standul cu limonada, incearca sa evite orice dialog, nefiind atat de dispus sa-si spuna povestea pe cat este Annie de curioasa. Greselile din trecut pentru care inca mai plateste (desi este o pedeapsa autoimpusa) si care i-au cauzat cea mai mare durere, i-au furat speranta si i-au impietrit inima nu-l lasa sa se bucure de viata, sa “traiasca”. Dar inima mereu gaseste o cale sa iti trimita semnale ca vrea sa se dezghete, ca vrea sa fie lasata sa simta din nou, desi creierul se teme de posibilitatea unei dureri si mai mari, de eventualitatea unui nou esec. Si inima lui Reese a inceput sa-i spuna ceva. In timp ce o privea pe Annie, si-a “amintit de toti ceilalti la fel ca ea si de speranta puternica care tasnea din launtrul fiecaruia dintre ei, o speranta pe care nici o putere in cer sau pe pamant nu o poate vreodata stinge. Si atunci mi-am amintit ca, odata, am fost bun la ceva, si ca odata am cunoscut dragostea”. Instinctul este sa fuga, sa se ascunda din nou in carapacea in care sta de 5 ani, dar ceva il atrage la fetita care ii aminteste de copilarie, de visele pe care le-a avut, de cine a fost el candva, asa ca Reese nu poate st deoparte (si se pare ca Dumnezeu orchestreaza totul astfel incat sa-l tina mereu aproape de Annie si, inevitabil, de matusa ei, Cindy, cea care are grija de Annie de cand parintii ei au murit). In timp ce urmareste evolutia fetitei, in timp ce isi da seama de sansele ei mici, medical vorbind, si pe masura ce vede viata vibrand in corpul ei firav, Reese incepe sa simta din nou, incepe “sa vada”, incepe sa realizeze ca, “poate, undeva printre ramasitele a cine am fost eu candva, nu eram foarte diferit de Annie. Poate emotiile mele inca mai aveau o expresie, poate inca mai ajungeau la suprafata si se revarsau. Poate inca mai traiam.

Si cumva, fara sa isi dea seama, in zidurile pe care Reese le-a ridicat in jurul inimii sale apar crapaturi, si o fetita mica reuseste sa reinvie ceva ce el nu mai credea ca va avea vreodata… Speranta. “Speranta nu este rezultatul medicinii sau ceva ce stiinta poate sa ofere. E o floare care creste atunci cand cineva o uda. Cred ca uneori am petrecut atat de mult timp facandu-mi griji despre cum sa protejez si sa intaresc floarea incat am uitat pur si simplu sa o ud.” Si cand noi uitam sa mai “udam” speranta, Dumnezeu trimite pe cineva sa toarne putina apa peste inima noastra insetata. Asa se face ca, atunci cand Annie il intreaba daca vrea sa fie medicul ei si astfel face sa se prabuseasca de tot zidurile dimprejurul inimii lui, Reese nu poate decat sa acepte. Si incepe sa respire. Incepe sa vada. Incepe din nou sa traiasca… sa faca lucrul la care este cel mai bun, sa-si traiasca chemarea: “sa-i vindece pe cei cu inima zdrobita.”

 Daca v-ati saturat sa cititi povesti in care mereu dragostea invinge, in care speranta nu poate fi omorata de tot, oricat de mult ar incerca cineva sa-si “taie legaturile nervoase din jurul inimii, sa o faca sa nu mai simta”, nu va recomand sa cititi cartea. Poate uneori pare prea frumos sa fie adevarat, dar oare nu asa este viata? Nu putem fugi de durere, nu putem evita tragediile, facem greseli, putem chiar refuza sa ne lasam propria inima sa bata in libertate, o legam cu lanturi, dar speranta mereu va gasi o crapatura, o aschie prin care va reusi sa patrunda lumina, va face ca drumul nostru sa se intersecteze cu al cuiva care va turna putina apa si floarea ofilita isi va reveni, va incepe sa respire si sa creasca din nou. Ne va face sa ne traim viata, nu sa ne ascundem in umbra, nu sa traim in trecut.

Advertisements