Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. În dimi­neaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămând şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţe­leagă bine la ce ar putea servi.

— Cine eşti dumneata? Îl întrebă K. ridicându-se în coate.

Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, şi se mulţumi doar să întrebe la rândul lui: 

— Ai sunat?

— Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi încercă mai întâi, atent şi tăcut, să descopere prin observaţie şi deducţie cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în ime­diata apropiere, chiar lângă prag:

— Vrea să-i aducă Anna micul dejun.

Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe per­soane. Deşi râsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi ştiut până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil”, ca şi cum i-ar fi dat un raport.

— Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punându-şi repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sunt oamenii din camera de alături şi cum o să se justifice doamna Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze.

Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse:

— Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămâi aici?

— Nu vreau nici să rămân aici şi nici să-ţi mai aud glasul până nu mi te prezinţi.

— Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise brusc uşa.

Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult spaţiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat care şedea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte.

—  Ar fi trebuit sa rămâi în camera dumitale! Nu ţi-a spus Franz?

— Şi ce doriţi? Întrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoştinţă, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple.

— Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach…, spuse K. Şi făcând o mişcare de parcă ar fi încercat să se smulgă din mâinile celor doi bărbaţi, deşi aceştia stăteau departe, vru să-şi continue drumul.

— Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe o măsuţă şi ridicându-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti arestat.

— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? Întrebă el apoi.

— Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria vorbindu-ţi atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucţiunilor, se poartă şi el prie­teneşte cu dumneata. Dacă şi de-acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când ţi-au fost numiţi paznicii, poţi să tragi nădejde.

K. vru să se aşeze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta.

— Ai să recunoşti mai târziu că ţi-am spus numai adevărul, începu Franz şi se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat.

Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prieteneşte, pe umăr. Amândoi paznicii îi exami­nară cămaşa de noapte şi-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămaşa aceasta, cât şi restul lenjeriei, şi că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

— E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sunt revîndute, fără să se ţină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Şi nu se ştie cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Până la urmă primeşti, fireşte, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toată, căci la vînzare nu valoarea ofertei hotărăşte preţul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea bine, din experienţă, că sumele cuvenite se micşorează şi ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta.

K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanţă; pentru el era mult mai urgent acum să-şi clarifice situaţia. De faţă cu oamenii aceştia însă, nu putea nici măcar să-şi adune gându-rile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amândoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întîlnea o faţă uscată şi osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, şi înarmată cu un nas mare şi strâmb, care părea că se înţelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceştia? Despre ce vorbeau ei? Cărei auto­rităţi aparţineau? K. trăia doar într-un stat constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era ameninţat din toate părţile. În cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine ştie ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireşte; poate că ar fi fost de ajuns doar să le rîdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să rîdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. Puţin îi păsa dacă avea să se spună mai târziu că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele vieţii, K. îşi amintea că de pe urma unor întîmplări aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit nepăsător faţă de conse­cinţe, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era încă liber.

— Îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurându-se grăbit printre paznici, intră în camera lui.

— Pare înţelegător, îl auzi spunând pe unul din paznici.

De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele bi­roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoţia îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Până la urmă dădu peste un permis de bicicletă şi vru să-l ducă paznicilor, dar, gândindu-se mai bine, hîrtia i se păru prea neînsemnată şi continuă să caute până îşi găsi actul de naştere. Când se întoarse în camera vecină, uşa din faţă de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizând uşa cu cea mai mare grijă.

— Intraţi, vă rog!

Atât apucă să spună K. şi rămase în mijlocul salonului, cu actele în mână, privind uşa care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii şedeau amândoi la măsuţa din faţa ferestrei deschise şi, după cum observă K , îi mâncau micul dejun.

— De ce n-a intrat? Întrebă el.

— N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar ştii bine că eşti arestat.

— De ce-aş fi arestat? Şi încă în felul acesta!

— Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pâine cu unt în borcănaşul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

— O să fiţi obligaţi să-mi răspundeţi, spuse K. Iată actele mele; arătaţi-mi-le acum pe ale voastre şi, înainte de toate, mandatul de arestare.

— Doamne! Dar neînţelegător mai eşti! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoţi din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de faţă îţi suntem cei mai apropiaţi dintre oameni.

— Aşa e, întări Franz şi, în loc să-şi ducă la gură ceaşca de cafea pe care o ţinea în mână, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înţelese nimic.

Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Până la urmă, K. îşi arătă totuşi hîrtiile şi spuse:

— Iată-mi actele.

— Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porţi mai rău ca un copil. Ce doreşti, la urma urmei? Îţi închipui cumva că vei face să ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi mărunţi; nu prea ne pricepem la legitimaţii şi nu ne priveşte decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că suntem plătiţi pentru munca noastră. Atâta tot; fireşte, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării şi a persoanei arestate. În privinţa aceasta, orice eroare este exclusă. Autorităţile pe care le reprezentăm, după câte le ştiu — şi ţine seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare — nu caută delictele populaţiei ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare? 

— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

— Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

— Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înţelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice expli­caţie spunând doar: 

— Ai s-o simţi pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

— Vezi, Willem, el recunoaşte că ignoră legea, dar pre­tinde în acelaşi timp că e nevinovat.

— Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înţeleagă ceva.

K. nu le mai răspunse nimic.

„Trebuie oare să mă las şi mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbaşilor acestora mărunţi — fiindcă ei înşişi recunosc că asta sunt? se gândi el. În orice caz, amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficienţa cu care discută nu poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un funcţionar de rangul meu au să clarifice situaţia incomparabil mai bine decât cele mai lungi discuţii cu oamenii ăştia.”

K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spaţiul liber al încăperii şi văzu că bătrâna din faţă târâse la fe reastră un moşneag şi mai bătrân decât ea, pe care îl ţinea pe după mijloc.

K. simţi nevoia să pună capăt comediei acesteia.

— Duceţi-mă la superiorul vostru, spuse el.

— Când o să te cheme, şi numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Şi acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniştit acolo şi să aştepţi ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă adună-ţi forţele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care ţi-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar acum, faţă de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu e puţin lucru. Totuşi, dacă ai bani, suntem dispuşi să trimitem să ţi se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum.

K. rămase o clipă liniştit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uşa camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluţia cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cât mai departe.

S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înşface şi, o dată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorităţii pe care, în anumite privinţe, o mai păstra totuşi asupra lor. De aceea preferă să aştepte soluţia mai puţin nesigură, pe care desfăşurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, şi se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt.

Acolo, se trânti pe pat şi luă de pe noptieră un măr fru­mos pe care şi-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea şi, oricum, după ce muşcă cu poftă îşi dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simţea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, ratase o dimineaţă de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absenţa avea să-i fie uşor motivată. S-o explice spunând adevărul? Aşa avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis în camera lui şi lăsat singur acolo unde avea la îndemână atâtea posibi­lităţi de sinucidere. Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de alături, îi mâncaseră micul dejun? Sinuciderea în asemenea condiţii i se părea atât de absurdă încât, chiar dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, nişte oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut presupune că şi lor, din aceleaşi motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decât să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se spre dulăpiorul din perete în care îşi păstra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-şi înlocuiască micul dejun, şi apoi umplându-şi încă unul ca să-şi facă curaj, dar numai din prudenţă, pentru cazul puţin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj.

In clipa aceea, un gls din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă şi să-şi ciocnească dinţii de pahar.

— Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva.

Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă şi el „În sfârşit!”, cu un ton de uşurare, închise dulăpiorul din perete şi porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc!

— Ia te uită ce-i dă prin minte! strigară ei. Nu cumva ai de gând să apari în cămaşă, în faţa inspectorului? Pesemne că vrei să ne cotonogească şi pe dumneata, şi pe noi.

— Mai lăsaţi-mă dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă daţi buzna peste mine când dorm, n-oţi fi vrând să mă găsiţi în ţinută de gală.

— N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, iar din această cauză el fie că se simţea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puţin.

— Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amândouă mâinile şi o ţinu aşa de parcă ar fi vrut să afle părerea pazni­cilor. Ei clătinară din cap:

— Trebuie haină neagră.

K. aruncă atunci haina pe jos şi spuse, fără să ştie nici el cum au să-l înţeleagă:

— Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii zâmbiră, dar îşi menţinură pretenţia.

— Trebuie neapărat haină neagră.

— Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împo­trivă, declară K.; apoi, deschizând singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stârnise vâlvă printre cunoscuţii săi, scoase şi o cămaşa curată, şi începu să se îmbrace cu grijă. In sinea lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Şi-i privi, căutând să-şi dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireşte, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă.

După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei uşă cu două canaturi era larg deschisă. În camera aceea, după cum K. ştia prea bine, locuia de curând o domnişoară, Bürstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decât foarte târziu; cu domnişoara Bürstner, K. abia dacă schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi ţinea un braţ pe spătarul scaunului. Într-un colţ al camerei, trei tineri priveau foto­grafiile domnişoarei Bürstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe mânerul ferestrei deschise. La fereastra din faţă se aflau cei doi bătrâni, veniţi să vadă; zăceau amândoi rezemaţi de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depăşindu-i cu mult în înălţime, se afla un bărbat cu cămaşa descheiată la piept; bărbatul îşi răsucea cu două degete bărbiţa roşcovană.

— Josef K.? Întrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K.

El dădu din cap, afirmativ.

— Eşti foarte surprins de cele petrecute în dimineaţa asta, nu-i aşa? spuse inspectorul, mutînd cu amândouă mîinile puţinele lucruri aflate pe noptieră — lumânarea, chibriturile, o carte şi perniţa cu ace de cusut — ca si cum ar fi fost nişte unelte neapărat necesare pentru ancheta7.

— Fireşte, spuse K. mulţumit că se află în faţa unui om inteligent si că poate, în sfîrşit, să discute cu el despre cele petrecute. Fireşte, sunt surprins, dar n-aş putea spune că sunt foarte surprins.

— Nu eşti foarte surprins? Întrebă inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuţei, şi regrupând celelalte obiecte în jurul ei.

— Poate că-mi înţelegeţi greşit sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun… (aici K. se întrerupse să-şi caute un scaun.) Pot să mă aşez?

— Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul.

— Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sunt, fireşte, foarte surprins, dar că atunci când te afli de trei­zeci de ani pe lume şi când ai fost nevoit să răzbaţi singur, aşa cum mi s-a intîmplat mie, te imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi.

— De ce mai ales pe cea de astăzi?

— Nu vreau să spun că socotesc toată întîmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe fa ea toţi ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăşi limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă.

— Exact, spuse inspectorul, numărând chibriturile din cutie.

— Dar pe de altă parte, continuă K. adresîndu-se tutu­ror — i-ar n plăcut ca şi cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el şi să-l asculte — dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deşi sunt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanţă; întrebarea esenţială este de cine sunt acuzat? Ce autoritate conduce procesul? Sunteti funcţionari? Nici unul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiţi uniformă costumul acesta — şi arătă îmbrăcă­mintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit şi sunt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cât se poate de cordial.

Inspectorul trânti pe masă cutia de chibrituri.

— Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale. Aproape că nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situaţia dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aş putea să spun că eşti acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dacă eşti. Adevărul e că eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dacă paznicii ţi-au spus altceva, să ştii că au trăncănit pur şi simplu. Dar deşi nici eu nu-ţi răspund la întrebări, te-aş putea sfătui totuşi să te gândeşti mai puţin la noi şi la ceea ce-o să ţi se întîmple, şi să te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăţie, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reţinut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulţumit să spui doar câteva cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale.

K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tînăr poate decât el, ii dădea lecţii ca unui şcolar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul.

Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo si nimeni nu-l împiedică să facă asta; îşi împinse manşetele la locul lor, în mâneci, îşi pipăi plastronul, îşi trecu degetele prin păr, spuse trecând pe lângă cei trei domni: „E complet absurd” — din care pricină cei trei se întoarseră şi-l priviră atenţi — apoi se opri din nou în fata măsuţei inspectorului.

— Procurorul Hasterer imi e prieten bun, spune el, pot să-i telefonez?

— Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea văd ce sens ar avea, dacă tiu cumva ţii să discuţi cu el vreo chestiune parti­culară.

— Ce sens? strigă K. mai mult uluit decât mâniat. Dar cine sunteţi dumneavoastră care pretindeţi că o convorbire telefonică să aibă sens şi, în schimb, înscenaţi stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai intâi daţi năvală peste mine, apoi mă ţineţi încercuit şi începeţi demonstraţiile de înaltă şcoală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, când mi se spune că sunt arestat? Bine, n-am să telefonez.

— Ba da, spuse inspectorul arătînd cu mâna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi.

— Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptîndu-se spre geam.

Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiţi la fereastra lor şi nu părură tulburaţi decât în clipa când „K. veni să-i privească. Bătrânii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla m spatele lor îi linişti.

— Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de tare şi se întoarse spre inspector, arătînd cu degetul spre fereastră. Ştergeţi-o de acolo! strigă el apoi.

Cei trei se retraseră imediat cu câtiva paşi; bătrânii încer­cară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecind după mişcarea buzelor, spuse ceva, de neînţeles din pricina distanţei. Dar nu dispărură de tot; păreau că aşteptă momentul cîrid vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuţi.

— Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K. şi se întoarse cu spatele la ei. Aruncându-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci îşi pusese o mână pe masă şi părea ocupat să-şi compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aşezaseră pe un cufăr acoperit cu un covor şi-şi frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri îşi puseseră mîinile în şolduri şi priveau în gol. În cameră domnea o linişte adîncă şi grea ca într-un birou uitat.

— Domnilor, spuse K. — şi i se păru o clipă că-i duce pe toţi în spinare — judecând după atitudinea dumneavoastră aş putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gândim dacă procedeul dumnea­voastră a fost sau nu îndreptăţit şi să încheiem toată povestea printr-o strângere de mână paşnică şi reciprocă. Dacă şi dumneavoastră sunteţi de aceeaşi părere, poftiţi!

Şi se apropie, cu mâna întinsă, de masa inspectorului.

Inspectorul ridică din sprâncene, îşi muşcă buzele şi privi mâna întinsă pe care K. tot mai credea că i-o va strânge. Apoi se ridică, îşi luă pălăria-melon de pe patul domnişoarei Bürstner şi şi-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mîini, aşa cum se face când probezi o pălărie nouă.

— Cât de simple ţi se par lucrurile! Îi spuse el, în acelaşi timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuşel toată povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera? Eşti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ţi comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. Îmi ajunge pentru astăzi si putem să ne despărţim, provizoriu, bineînţeles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu?

— La bancă? Întrebă K. Credeam că sunt arestat.

K. vorbea cam de sus căci, deşi inspectorul îl lăsase cu mâna întinsă, se simţea din ce în ce mai independent fată de oamenii aceştia, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenţia să-i urmeze până la poartă, dacă plecau, şi să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă:

— Cum aş putea să mă duc la bancă, din moment ce sunt arestat?

— Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lângă uşă, m-ai înţeles greşit. Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi duci mai departe traiul dumitale obişnuit.

— Atunci nu-i chiar atât de rea situaţia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector.

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse inspectorul.

— În asemenea condiţii, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se şi mai mult.

Ceilalţi se apropiară şi ei. Formau acum lângă uşă un grup foarte strâns.

__Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul.

— O datorie stupidă, spuse K. necruţător.

— Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem

timp de pierdut cu asemenea discuţii. Îmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ţi scapă nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că doreşti asta şi, ca să-ţi uşurez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cât mai puţin atenţia, ţi-i adusesem pe aceşti trei domni, care îţi sunt colegi de birou, rugându-i să-ţi stea la dispoziţie.

— Cum? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei.

Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă decât grupaţi în jurul fotografiilor domnişoarei Bürstner, erau funcţionari ai băncii la care lucra şi el, nu colegi — cuvântul coleg însemna prea mult şi se datora numai unei lacune în atotştiinţa inspectorului — dar erau într-adevăr funcţionari mărunţi ai băncii. Cum de nu băgase de seamă? Ce mult îl impresionaseră inspectorul şi paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri! Iată-l pe Rabensteiner cel băţos, care dădea mereu din mîini, şi pe blondul Kullich, cu ocfiii înfundaţi adînc în orbite, şi pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zâmbet insuportabil.

— Bună dimineaţa, domnilor, spuse K. după o clipă şi le întinse mâna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu?

Domnii aprobară dînd din cap şi rîzând cu mult zel, ca si cum de la început n-ar fi aşteptat decât asta; iar când K. observă că îşi uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare jenă. K. rămase liniştit locului şi se uită după ei prin cele două uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, nepăsătorul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap mărunt şi elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria si, pe cmd i-o dădea, K. se văzu silit să-şi spună cu tot dinadinsul, cum îsi spunea şi în orele de serviciu, ca să se poată stăpâni, că zimbetul lui Kaminer nu era intenţionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zambească vreodată intenţionat. În vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-şi dă seama de vinovăţia ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la şorţ, care îi tăia pântecul puternic până la o adîncime într-adevăr fără rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas şi hotărî să ia o maşină ca să nu-şi mărească inutil întârzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colţul străzii, după maşină, pe când ceilalţi doi făceau, vizibil, toate eforturile ca să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clipă, omul, puţin stînjenit că se arăta acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi şi se rezemă de perete. Bătrânii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simţi că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenţia asupra indi­vidului pe care el îl văzuse încă dinainte şi la a cărui apariţie se aşteptase chiar.

— Nu vă uitaţi într-acolo, izbucni K. fără să ţină seama de faptul că asemenea observaţii nu-şi aveau rostul faţă de nişte cetăţeni în stare să ştie singuri ce au de făcut.

Dar maşina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de explicaţii; se urcară toţi şi porniră la drum. Abia atunci K. îşi aminti că nu-l văzuse plecând pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcţionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-ayusese prezenţa de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privinţă. Totuşi, neputîndu-se stăpâni, se mai întoarse o dată şi se aplecă spre spatele maşinii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, şi se rezemă comod de perna maşinii. În ciuda aparentelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoţeau păreau obosiţi; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga şi numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rânjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia nici un fel de glumă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………….